Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Nunta de altădată pe Valea Târnavelor. De la şiratău la jocul steagului (II)


        În trecut, ca şi în prezent, unirea tinerilor se făcea progresiv, existând mai multe etape de parcurs până la căsătoria propriu-zisă. Cunoaşterea tinerilor, peţitul, încredinţarea fetei, chemarea la nuntă se încadrează în categoria riturilor de separare. Gătirea mirilor şi cununia sunt rituri de trecere. Vizitele făcute de tinerii căsătoriţi după nuntă sunt rituri de integrare, de agregare la noua stare[1]. Astfel se pregăteşte trecerea celor doi de la o condiţie obişnuită la alta necunoscută, trecere ce are implicaţii pe diverse planuri: social, biologic, etic şi afectiv.

Pe măsură ce se apropia data nunţii, se înmulţeau şi etapele premergătoare, iar una dintre ele este cea a invitării la nuntă. Ca şi în alte zone, şi pe Valea Târnavelor „chemarea” se făcea deja diferenţiat[2]: în Valea Viilor şi Richiş, invitaţiile se făceau două duminici la rând înainte de nuntă, iar protagoniştii erau prieteni ai mirilor, care mergeau să invite tinerii, şi rude ale mirilor – invitau familiile. De două ori se invita şi în Copşa Mare: primele invitaţii erau lansate în duminica dinaintea nunţii şi erau reluate vinerea. În Brateiu, invitaţiile erau adresate abia marţea înainte de nuntă, iar în Boian sarcina îi revenea unui bărbat apropiat familiei, care îndeplinea şi rolul de vornic. Punctul comun al ritualului rezidă în naturaleţea care domina acest moment: chemătorii intrau din casă în casă şi, de obicei, purtau următorul dialog cu gazdele: „Bună ziua. -  Mulţumim dumitale – Să vă spun de ce-am venit la dumneavoastră. – Spune-ne dacă vrei. – Socrul mic mic (mare) vă pofteşte cu plăcere să veniţi la nunta fetei/ ficiorului. - Să hie într-un ceas bun[3]. După tradiţie, invitarea era urmată de ciocnirea unui pahar cu vin, iar, la plecare, trimişii mirilor le aminteau localnicilor să nu uite să vină cu tacâmuri la nuntă: „Luaţi lingură, furcuţă şi pahar, s-aveţi cu ce mânca şi be. Blidele le adunăm din sat.”[4]

Uneori chiar mirii erau implicaţi în acest episod: în Axente Sever, fetele din sat erau invitate de mireasă, iar în Geacăş, în joia dinaintea nunţii, mirele colinda satul pentru a relua invitaţiile formulate duminica. Alteori, invitaţia era însoţită de daruri rituale: în Biertan, de pildă, fetele care mergeau să invite sătenii ofereau câte o crenguţă de busuioc. Acest mod de invitare a fost precedat, se pare, de unul şi mai vechi, când chematul era făcut cu şi mai mult fast, de către tineri călări[5]. Întotdeauna chemătorii străbăteau întregul sat călare pe cai, împodobiţi cu flori şi panglici multicolore. Erau invitaţi toţi sătenii fără deosebire, căci comunitatea se simţea responsabilă pentru noua familie, pentru cei doi tineri care intrau în rândul lumii, celibatul fiind considerat „o abatere de la legile colectivităţii“[6]. Nelipsită în trecut şi în prezent este plosca de vin sau rachiu, din care chemătorii le oferă viitorilor nuntaşi. Acceptarea vinului însemna implicit şi acceptarea invitaţiei la nuntă, fapt stabilit prin tradiţie.

Pregătirile pentru nuntă se desfăşurau pe parcursul săptămânii ce preceda evenimentul. Astfel, marţea, sătenii, fiecare după posibilităţile lui, aduceau „ajutorul de nuntă”, constând în lapte, smântână, ouă, găini, ulei, făină etc. Alimentele se strângeau separat la casa mirelui şi la casa miresei pentru că tot separat se pregăteau cele mai multe bucate. În Brateiu, ajutorul se ducea abia miercurea, iar în zilele următoare se trecea la pregătirea  meniului de nuntă: joia se făcea pâine în cuptor, vinerea se făceau lichie şi cozonaci, iar sâmbăta se tăiau găinile.

În acest context, al pregătirilor premergătoare nunţii, trebuie amintite două secvenţe înregistrate doar în Biertan şi Valea Viilor. În Biertan, marţea se făceau lichie pentru a-i omeni pe cei care aduceau ajutor de nuntă, iar în Valea Viilor, săptămâna pregătirilor era marcată pentru mireasă de un ritual de trecere la noul statut de femeie căsătorită: „Dacă amândoi mirii erau din sat, se ducea lichiu de la mireasă la mire joia dimineaţa, să vadă că o fost harnică”[7]. Pentru o nuntă se pregăteau două sute de cozonaci, iar lichiile se duceau cu ciubărul.

De sâmbăta seara intrăm efectiv în spectacolul nunţii prin intermediul ritualurilor de separare practicate în mai toate satele de pe Valea Târnavelor. Acum se împodobea şi era jucat steagul de nuntă, ca semn al trecerii de la starea de fată şi fecior la cea de om căsătorit. Tot acum deveneau mult mai evidente ritualurile de adaptare la noua condiţie, prin implicarea naşilor ca şi călăuze ale noii perechii.

Cu puţine excepţii (Richiş, de exemplu), steagul de nuntă era împodobit sâmbătă seara, într-o atmosferă de cântec, joc şi veselie.  Tineri şi rude se adunau la casa miresei (în Aţel, Valea Viilor, Agârbiciu) sau la cea a naşilor (în Axente Sever şi Curciu) sau la casa mirelui (în Prod) pentru a împodobi şi pentru a juca steagul.  Astfel, pe furca de tors a miresei se aşeza o faţă de masă, iar pe ea - multe năfrămi colorate, strânse de la fetele din sat, şi panglici. În vârful steagului se puneau fie flori (în Geacăş), fie o cruce cu cănăcei/ciucuri de lână (în Copşa Mare, Axente Sever, Agârbiciu), fie zurgălăi (în Curciu).  Fiecare dintre aceste ornamente are o semnificaţie bine cunoscută în lumea satului: florile sunt simbol al tinereţii mirilor, zurgălăii ritmează jocul steagului, iar crucea aduce binecuvântare pentru noua familie[8]. Steagul astfel împodobit era încredinţat unui „stegar” sau „stegaş”, desemnat fie de mire (în Aţel), fie de naşi (în Brateiu, Boian, Agârbiciu). Alegerea stegarului se făcea pe baza anumitor criterii: a) apropierea faţă de mire sau naşi, b) era logodit şi, în consecinţă, traversa şi el un prag liminal, (Richiş) şi c) era unul dintre feciorii de vază ai satului, capabil să păzească steagul de cei care încercau să-l fure atât sâmbătă seara şi noaptea, cât şi în ziua nunţii. „Era ruşine să-i fure steagul, însemna că nu conducea nunta cum trebuie; nici când juca, stegaşul nu lăsa steagul din mână.”[9] De asemenea, era obişnuit faptul ca pe lângă stegar să fie aleasă şi o stegăriţă/ stegăciţă, şi astfel strigăturile rostite la jocul steagului îi invocă pe ambii tineri: „Stegăriţa-i cu cercei,/ Stegaru – cu cioareci răi, /Stegăriţa-i cu inele, /Stegaru făr-de izmene”[10], „Ui săracu stegaru/ Că şi-o rupt brăcinaru”, „Nici-un bădiţ nu mi-i drag,/ Ca bădiţu de sub steag, /Ţâne steagu într-o mână,/ Mă sărută-o săptămână”.[11]

Tot sâmbătă seara, se consumau episoade cu răspândire redusă în acest areal. În Ernea, de pildă, toate fetele din sat se strângeau la „şiratău”, la casa miresei: „mai demult se făcea şiratău, jocul miresii. Vinerea, fetele de nun mereau prin sat şi chemau la şiratău toate fetele, indiferent că erau mari sau mici. Venea şi stegariu, îmbrăcat în haine româneşti, veneau fetele de nun, toate îmbrăcate în rochii, fără foiţe. Jucau toţi şi ieşeau mirele şi mireasa să-i le dea colac, lichiu şi vin”[12]. În Agârbiciu şi în Curciu, în schimb, în ajunul nunţii se împodobeau brazi. „Tineretul pleca după brazi prin păduri şi îi puneau la naşi şi la miri-n poartă. Şi până-i puneau, cântau aşa: Floricică din grădină/ Din grădină, din grădină, tra la la la la la/  Rupete-aş din rădăcină, tra la la la la la/ Să te pui într-o grădină, tra la la la la la/ Să te ude, să te crească, tra la la la la la/Să te dea l-a mea mireasă, tra la la la la la”[13]. Cei doi brazi falnici ce străjuiesc porţile mirilor şi naşilor semnifică „veselie, viaţă lungă şi fericită“[14]. Brazii sunt aduşi de tineri necăsătoriţi, prieteni ai mirilor şi strâng în crengile lor urările de bine ale acestora şi ale întregii comunităţi: „să fie tari şi voinici ca bradul care atât iarna cât şi vara, e totdeauna verde.“[15] În Curciu, bradul era înlocuit cu o „ciuhă”: o cruce făcută din crengi de brad, fixată în jurul unei prăjini. De braţele orizontale se atârnau o cană şi o batistă, coji de ouă, picioarele tăiate de la o găină sau pielea unui cocoş umplută cu paie[16].

În localitatea Chesler, sâmbăta seara, se făceau petreceri atât la casa mirelui, cât şi la casa miresei, iar acestea erau cunoscute sub denumirea de „jocul carului”. La jocul carului, veneau copii, tineri şi bătrâni din sat care cântau şi jucau pentru a marca prin voie bună despărţirea mirilor de tagma tinerilor şi intrarea lor în rândul celor căsătoriţi. Amfitrioni ai petrecerii erau vornicul şi colăcarul: la sfârşitul jocului, adică după ora 23, vornicul închina o sticlă cu vin şi se adresa celor de faţă: „Feciori şi fete, tânărul nostru mire vă roagă să-l ajutaţi ca pe un frate, care călări, care pe jos, până la locul cu norocul, unde i-a ursit Dumnezeu ursita”, iar colăcarul răspundea în numele feciorilor: „Aşa zic şi feciorii noştri îl vom ajuta ca pe un frate al nostru, până la locul cu norocul, unde i-a ursit Dumnezeu ursita”[17].

Se constată astfel că toate aceste momente deschid cortina pentru amplul spectacol al nunţii ce urma duminica şi lunea. Însă, concomitent, trebuie subliniat că tocmai aceste ritualuri de rupere cu vechea stare şi de agregare la noua condiţie au dispărut. Steagurile de nuntă şi călăraşii au devenit o raritate pe Valea Târnavelor începând cu cea de-a doua jumătate a secolului trecut. Ele mai pot fi întâlnite doar atunci când cineva se ambiţionează să facă o nuntă ca pe vremuri, iar aceste cazuri sunt extrem de rare.

Maria Spătariu

 



[1] Arnold Van Gennep, Rituri de trecere, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 58.

[2] cf. Ion Şeuleanu, op. cit., p. 36.

[3] Ioan Gabor, Axente Sever. Carte deschisă de istorie, cultură şi legende, Sibiu, 2002, p. 178.

[4] Informator: Elena Povară, Laslea.

[5] Marius Pop, Emil C. Blaga şi Nicolae Floca, Chesler, autentică vatră românească pe Târnave, Sibiu, Editura Constant, 1997, p. 125.

[6] Ion Şeuleanu, Poezia populară de nuntă, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 57.

[7] Informator: Paraschiva Mohan (71 de ani), Valea Viilor

[8] I. Negoiţă, Steagul de nuntă în zona Târnavei Mici, în „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, Cluj, 1973, pp. 503-506.

[9] Informatori:  Maria Boier (63 ani), Nemşa.

[10] Informator: Suciu Elisabeta (86 ani), Calborean Maria (71 ani), Negru Ilarion (69 ani),  Copşa mare

[11] Informator Ana Muntean (74 ani), Brateiu.

[12] Informator Maria Dărăban (76 ani), Ernea.

[13]  Informator: Maria Boariu, Agârbiciu.

[14] Simion Florea Marian, Nunta la români, Bucureşti, Editura Grai şi suflet - Cultura Naţională, 1995, p. 265.

[15] Ibidem, p. 265.

[16] Dionisie Radu şi Adrian Radu, Monografia satului Curciu, judeţul Sibiu, Cluj-Napoca, Editura Star, 2001, p. 238.

[17] Marius Pop, Emil C. Blaga şi Nicolae Floca, op. cit., p. 126.

sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse