Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Dragostea în lumea satului: de la drăguţ la “boyfriend”. Căsătoria, între dragoste şi interese economice (III)

În ceea ce priveşte vârsta la care intervenea căsătoria, trebuie spus că şi aici lucrurile s-au schimbat mult. În trecut, fetele se căsătoreau între 16 şi 20 de ani, iar adeseori fetele care împliniseră 20 de ani erau considerate “trecute”: „Şi la 16 ani se măritau – erau dezvoltate, sănătoase. Nu apucau să ajungă bătrâne.” (1) Apoi căsătoria s-a făcut la vârste mai mari, pentru ca astăzi tinerele din mediul rural să se căsătorească chiar şi în jurul vârstei de 30 de ani, în funcţie de nivelul studiilor pe care le urmează.

Căsătoria feciorilor avea loc, în general, după efectuarea stagiului militar, deci după 22 de ani, aşa cum menţionează şi autorii monografiei satului Păuca (2). În consecinţă, diferenţa de vârstă între tineri era de 4-5-6 ani. În unele sate însă, precum cele pastorale din Mărginimea Sibiului, cutuma era diferită: „Fetele se măritau la 16-20 de ani, iar bărbaţii aveau peste 30, chiar 35. Că până atunci strângeau avere. Şi între mine şi bărbatu-meu e o diferenţă de 17 ani.”(3)

Căsătoria se făcea în două moduri: cu acordul părinţilor sau împotriva voinţei acestora. Când părinţii tinerilor sunt de acord cu căsătoria, lucrurile au o desfăşurare normală, ce urmează paşii precum „tomneala”, logodna şi ceremonialul nupţial propriu-zis. Trebuie spus însă că în această desfăşurare normală a căsătoriei, „tomneala” era de o importanţă esenţială, dat fiind faptul că acum se decidea zestrea pe care mireasa o primea. Dacă cele două familii se înţelegeau în privinţa zestrei şi a organizării nunţii, atunci nunta se făcea fără alte impedimente. În acest context, este de remarcat importanţa pe care părinţii o aveau într-o căsătorie: nimic nu se făcea fără consimţământul lor. „Întreaga politică matrimonială se află în mâinile şefului familiei, iar autoritatea lui se impune fie că este vorba de fiicele sale, fie că este vorba de fiii săi... aceştia trebuie să asculte şi să se supună alegerii tatălui, tatăl fiind de altfel persoana care deţine baierele pungii şi controlul economic al familiei.” (4) Constanţa Ghiţulescu făcea această remarcă cu privire la Ţara Românească a secolului al XVIII-lea, dar ea este valabilă şi pentru comunităţile din satele sibiene de acum o sută de ani: în toate localităţile cercetate informatorii au subliniat faptul că părerea părinţilor era definitorie în încheierea unei căsătorii, iar monografiile consemnează acelaşi lucru.

Autoritatea părinţilor şi averea familiei au fost decisive şi în cazul unei căsătorii petrecute în urmă cu 60 de ani în localitatea sibiană Aţel: „Io am fost o copilă necăjită, am rămas orfană de mamă, iar tata o rămas cu 4 copii.  O soră de-a lu` tata n-o avut copii şi m-o adus aici, din Mediaş. Ea era măritată cu un bărbat ce avea un ficior cu zece ani mai mare ca mine. O zis: <<Mă, Zaharie, dă mie pe copila asta mai mare> şi m-o adus aici în Aţel, când eram de 6 ani.  Când am crescut, ce s-o gândit: <Stăi să nu împărţim averea>>, aşa era atunci! Trebuia să spui că-i dai pământ, aşe că m-or măritat cu băiatu lu`   unchiu. Nu era voie în sat să se cunune doi fraţi şi popa nost` n-o vrut să ne cunune că-o zis că suntem doi fraţi adunaţi. Un alt popă, Popa Gligor ne-o cununat: <<Hai la mine că te cunun io>> şi ne-o cununat.” (5)

Începând secolul al XX-lea, lucrurile încep să se schimbe şi deşi părerea părinţilor are în continuare valoare de poruncă, apar şi cazuri, izolate e drept, când tinerii decid să treacă peste împotrivirea părinţilor: „Dragostea este din ce în ce mai prezentă la sfârşitul secolului, împingând diferite cupluri să aleagă fuga şi băieţii - răpirea fetelor, pentru a trece dincolo de consimţământul familiei şi a-i pune pe aceştia în faţa faptului împlinit.” (6) Cazuri de tineri fugiţi au fost consemnate în toate satele cercetate, sate răspândite în cele cinci zone etnofolclorice ale judeţului Sibiu. Fuga intervine în două situaţii: fie că părinţii nu au fost de la început de acord cu relaţia celor doi tineri, fie că nunta s-a stricat din cauza zestrei. În cel din urmă caz, cei doi petrec o vreme prin alte sate, la rude, până când părinţii le acceptă relaţia şi tinerii se pot întoarce acasă, unde urmează nunta ca şi cum nimic rău nu ar fi intervenit (7). Părinţii acceptă nunta pentru ca bunul renume al familiei să nu fie pe veci pătat în comunitate, căci „se ştie bine că o fată fujită, pe care ficiorul n-o luat-o de nevastă, nu se mai mărită niciodată.” (8)

V. M. din Păucea se numără printre cei care şi-a furat nevasta, în urmă aproximativ 50 de ani. Fata avea doar 16 ani şi reputaţia de a fi cea mai frumoasă din sat. „Ştiam că nu mi-o dă de nevastă şi, într-o duminică după joc, am plecat pe după grădini şi duşi am fost. Ne-am dus într-un sat apropiat şi nu a vrut popa să ne cunune, aşa că am căutat altul. Am stat o vreme la un unchi al meu în alt sat, abia apoi am venit acasă.” Cazuri similare au fost menţionate de informatorii din Boian şi Agârbiciu: „Se furau fetele, dacă familiile nu erau de acord. Cine ştie prin ce oraşe se duceau; mereau părinţii după ei sau veneau ei singuri înapoi şi îşi cereau iertare.” (9) În astfel de cazuri însă, ceremonialul nupţial suferea mici modificări: „Dacă erai fujită, te cununai fără logod. Puneai logodul până la uşa bisericii, iar acolo îl luai jos şi puneai năframa. Nu te lasă să te bagi mireasă în biserică” (10). Altfel spus lipsa unui obiect vestimentar cum e logodul – adică voalul de mireasă, simbol al purității – le era interzis celor care cunoscuseră deja viața de familie.

Căsătoriile puteau fi interzise nu doar din pricina diferenţelor materiale, ci şi a păturii sociale de provenienţă. “Am avut drăguţ un băiat de era doctor. A vrut să mă ia de nevastă, dar n-au vrut ai mei să mă lase că eram una la părinţi şi trebuia să moştenesc pământu`, nu să plec la oraş. M-au măritat cu un om din sat şi după ce am avut primul copil a venit doctoru-n sat să fug cu el, să-mi iau şi copilul. N-am putut să-i fac pe părinţi de râs…. După mulţi ani, când să-mi trimit copilul la liceu, l-am căutat pe doctor să mă ajute cu gazda pentru băiat. Era însurat şi el, dar nu avea copii. Când m-a văzut, mi-o spus: acum ai venit la mine!” (11)

E limpede deci că nicio căsătorie nu se făcea la întâmplare (12), e limpede că situaţia economică a celor două familii era de mare importanţă. Aceştia sunt, de altfel, cei doi factori care explică şi un fenomen întâlnit cu precădere în satele de munte din Mărginimea Sibiului: vorbim de fenomenul căsătoriilor foarte rapide, fără o prealabilă cunoaştere a tinerilor. Uneori de la primele vorbe despre nuntă şi până la nuntă abia trecea o lună, iar graba era de înţeles în localităţi unde oamenii petreceau trei sferturi din an sus în munţi, la colibe. În plus, într-o comună unde averea măsurată în turme nu era tocmai mică, înţelegerile între rude, altfel spus căsătoriile aranjate, erau foarte frecvente: „Şi în două săptămâni se luau mirii; iar dacă se întâmpla să se strice nunta, cel care nu mai vroia să se căsătorească îi trimitea vorbă celuilalt. <<De la noi nu mai este nimic>>” (13).  Şi tot în Poiana este practicat încă un obicei prin care mirele trebuie să-şi dovedească posibilităţile financiare: cu mai bine de o săptămână înaintea nunţii, mirii făceau un drum la Sibiu pentru că mirele trebuia să dea o parte din zestrea miresei. „ La noi e obiceiul ca mirele să cumpere de toate pentru mireasă: de la haine la portofel, de la pantofi la bijuterii şi pe toate le arată mireasa în ziua dinaintea nunţii”. (14)

O situaţie, neobişnuită pentru cutumele anilor `70, s-a înregistrat în comuna Jina: „Io nu vorbisem niciodată cu bărbatu-meu. L-am mai văzut la joc, da` nici nu mai ştiu dacă am jucat vreodată cu el. Io eram băciţă în alt sat şi într-o zi când plecam de acasă la lucru, m-o oprit o cumnată de-a lui şi mi-o spus că el ar vrea să se însoare cu mine. I-am zis că vreau şi eu şi ne-am luat” (15).

În timp, deşi starea materială era de mare importanță în lumea satului traditional (16), odată cu colectivizarea şi schimbarea orânduirii social-economice, se constată o tot mai mică importanţă acordată acestui aspect. Zestrea nu a contat, de pildă, în cazul căsătoriei învăţătoarei Livia Spinean din Agârbiciu, în urmă cu vreo 60 de ani: „Tomneală nu prea mai era. Mergea mirele însoţit de părinţi şi cerea fata; zicea <<Uite vreau să mă căsătoresc cu fata dvs., să mi-o daţi>>. Şi  dădeau o masă, se cinsteau. Unii mai sfătoşi spuneau că dau doi boi, un cal, pământ nu ştiu unde... apoi dac-o venit colectivizarea, ce să le mai dea?!” (17) .

La polul opus al „tomnelii” pentru zestre şi al nunţilor anulate din raţiuni economice, se situează Protocolul bunei învoiri, un document prin care, odinioară, tinerii din localitatea Fofeldea declarau că nu se căsătoresc din raţiuni economice sau pentru că ar fi obligaţi de părinţii lor. Un astfel de protocol a fost semnat, în perioada 1954-1978 şi în anul 1982, de către 76 de perechi de miri din Fofeldea. Astfel, în momentul căsătoriei, tinerii trebuiau să răspundă la două întrebări: “1. nu cumva sunt siliţi în vreun chip la căsătorie de către părinţii lor sau de către alţii; 2. nu cumva vreau să facă acest pas pentru oarecare interese particulare, precum pot fi: averea sau deosebita frumuseţe a vreunei părţi” (18) Concomitent, părinţii semnau o declaraţie conform cărei menționau că "dânşii nicidecum nu fac silă copiilor de sub tutoratul lor la căsătoria aceasta, ci îşi dau învoirea la căsătoria acelora care se întăresc cu însăşi subscrierea lor." (19)

Chiar dacă părinţii consimţeau la o căsătorie pe care nu o doriseră, ochii satului urmăreau, în timpul ceremonialului nupţial, acele indicii care sugerau nemulţumirea socrilor sau a miresei. De exemplu, în Copşa Mare, de la biserică, alaiul nuntaşilor se îndrepta direct spre locul unde avea loc petrecerea, iar primul act consumat era cel al primirii de către soacra mare: „Mireasa era primită de soacră când venea de la cununie: soacra lua un batic şi îl da pe după capu` ei, o pupa şi îi strâgau femeile câte-o strâgătură. Dacă soacra se codea, era limpede că tot nu-i plăcea mireasa” (20). În Richiş, mireasa era primită în noua familie abia atunci când sosea cu carul cu zestre. „Când intră mireasa, soacra mare o ie şi o învârte de trei ori; înainte, în casă, îi dădea mătura să măture şi dacă nu vroia, vai ce duşmănie purta, că se vedea că nora-i nemulţumită” (21). În plus, strigăturile de la nuntă erau bine alese pentru a sugera raporturile dintre socrii şi miri.

Astăzi, căsătoria impusă din raţiuni economice de către părinţi este o raritate, iar libertatea tinerilor de a-şi alege perechea este mult mai mare. Este adevărat că în lumea satului părerea părinţilor este încă importantă şi împotrivirea acestora poate echivala chiar şi acum cu repudierea tinerilor sau destrămarea cuplului. Însă dată fiind independenţa economică obţinută prin absolvirea de şcoli, prin angajarea în societăţi comerciale sau în sectorul de stat, tinerii îşi pot permite să îşi aleagă singuri drumul în viaţă.

De subliniat este faptul că într-un Sibiu multietnic în care românii convieţuiau cu saşi, maghiari, romi şi evrei, căsătoriile interetnice erau, în trecut, foarte rare. „Alianţele matrimoniale aveau câteva norme de care se ţinea seama în satele comunei Aţel. Saşii se căsătoreau doar în interiorul comunităţii etnice şi erau foarte rare mariajele între saşi şi maghiari şi accidentale cele cu românii” (22). După 1940, lucrurile au început să se schimbe, iar numărul căsătoriilor mixte avea să crească uşor. Mai mult, după 1989, odată cu plecarea în masă a etnicilor saşi în Germania, în multe dintre satele cu specific multietnic au rămas doar saşii care făceau parte din familii mixte.

 

Prima parte a studiului poate fi consultată AICI, iar cea de-a doua parte -  AICI.

Maria Barna Spătariu

 

 

 

 Note

 

1 Informator: Maria Comşa, Porumbacu de Sus

2 Cecilia Gândilă, Nicolae Damian, Păuca, vatră de istorie şi legendă, Editura Bucura, 1997, p. 152

3 Informator Maria Bodea, Poiana Sibiului

4 Constanţa Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorieşi divorţ în Ţara Românească în a secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 112

5 Informator Maria Şerban, Aţel

6 Ibidem, p. 34

7 Traian Cânduleţ, Ilie Costache, op.cit., p. 20

8 Informator: Ana Muntean, Brateiu.

9 Informator: Maria Moldovan, Boian

10 Informator: Letiţia Sas, Ernea

11 Informator: Maria Comşa, Porumbacu de Sus

12 Marinela Baba, Eugenia Nistor, Obiceiuri de nuntă din Transilvania, Editura Altip, Alba-Iulia, 2011, p. 60

13 Informatori Maria Bodea şi Ana Banea, Poiana Sibiului

14 Ibidem

15 Informator M. C., Jina

16 Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești,  Bucureşti, 1976, p. 52

17 Informator Livia Spinean, Agârbiciu

18 Fofeldea. 1332-2012. File de monografie de la comună la sat, vol II, Editura Etape, Sibiu, p. 259 

19 Ibidem

20 Informator Maria Calborean, Copşa Mare

21 Informator Ştefana Costea, Richiş

22 Nicolae Edroiu, coordonator, Aţel. Studiu monografic complex, Editura Eurodidact, Cluj Napoca, p. 124

 

 


sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse